Timpul e în călimara mea

   TIMPUL E ÎN CĂLIMARA MEA

Tema: timpul.

Clasa a VIII-a

     Doar timpul poate învălui clipele,

     Pulberea aşternând-o fin peste noi...

     Păstrez mireasma amintirilor veşnice,

     Ce-mi tulbură mintea-ntr-un tainic şuvoi.

     Iar eu scriu cu călimara timpului,

     Pe cărările şterse şi ude ale rândurilor

     Şi mă uit la fantasmele cerului

     Şi îmbrăţişez cu ale mele cuvinte cântul norilor.

     Mă întind pe pieptul cald al câmpului,

     Privesc spre timpul ce se scurge printre pletele lunii

     Şi mai scriu pe pagini şterse, dansurile timpului,

     Care vor să-mbrăţişeze blânda lună, oamenii...

Man Graţian

Clasa A-VIII-A C

Gânduri spre veşnicie....

GÂNDURI SPRE VEŞNICIE

      Ai privit vreodată spre câmpul cel verde al primei zi de primăvară şi ai văzut cum te cheamă stingher? Nu, nu ai putea simţi sau vedea asta niciodată pentru că după cum crezi tu, nu poţi iubi natura. Însă ea iubeşte omul şi încearcă de fiecare dată să îi arate că este vie cu sufletul şi trupul.

      Te-ai uitat vreodată la verdele pătrunzător al unei păduri, sau la inocenţa cu care înfloresc florile primăvara? Ai simţit vreodată foşnetul lin al frunzelor sau atingerea caldă şi suavă a adierilor? Ei bine, toate acestea  sunt trăirile naturii. Ele formează un întreg lanţ al omenirii. Ele ne înconjoară oriunde am fi. Chiar dacă nu avem pădure sau iarbă verde, sau pomi în jur, sau chiar dacă este toamnă sau iarnă, natura tot comunică cu noi prin orice mijloace. Şi nu numai că ea comunică dar ne şi arată că trăieşte indiferent de anotimp şi că nu moare deoarece este ţinută în viaţă de căldura sufletului care se trage din grija ce i-o acordă oamenii. Dar din păcate aceşti oameni sunt tot mai puţini, iar natura caută cu disperare clipele când lumea avea grijă de ea, clipe când toată lumea proteja tot ce ţine de ea şi toate verigile ei.

      Gandiţi-vă cum ar fi să nu mai avem păduri, sau să nu ne mai zâmbească în fiecare dimineaţă acelaşi soare de odinioară, soare care te surprindea cu căldura şi blândeţea sa. Gândiţi-vă cum ar fi să nu mai vedem frumuseţea uriaşilor orizontului sau profunzimea apei. Acestea sunt lucruri care ne înconjoară, iar noi le credem nesemnificative, dar ni se dovedeşte că nu e aşa deoarece ar fi groaznică viaţa fără ele şi dacă ne gândim mai bine chiar imposiblă deoarece nu ne dăm seama că suntem indispensabili de orice lucru mic ce ne înconjoară zi cu zi.

       Trebuie să protejăm natura fără de care nu putem trăi, dar fiinţa umană nu o face ci dimpotrivă o distruge fără remuşcări tot mai mult pe zi ce trece. În fiecare dimineaţă ar trebui să ne punem în minte că este o nouă zi în care trebuie să oprim poluarea şi să protejam cât mai mult frumuseţea naturii, deoarece natura ne-a oferit de secole numai amintiri şi peisaje frumoase prin spectaculuozitate şi măreţie şi acest fapt se face dovedit pe zi ce trece tot mai mult.

        Fiecare atingerea a soarelui, sau fiecare adiere caldă a vântului ar trebui să ne dea un motiv în plus să ne gândim mai mult la ceea ce ne înconjoară şi ar trebui să ne facă să schimbăm ceva în viaţa noastră, să vrem să încălzim sufletul tot mai rece al naturii. Trebuie să ne gândim că timpul este trecător şi nu se opreşte din goana lui nebună prin universul viselor şi al oamenilor. Putem ajuta natura şi poate dacă o vom face, ea ne va dezvălui tainele ascunse ale sufletului ei, taine care nu vor fi desluşite niciodată dacă ea va pieri din vieţile noastre... Iar dacă natura va pieri vreodată, noi, oamenii de rând, nu vom mai exist ape acest pământ care va ajunge să fie praful stelelor nemărginite ale imensului univers fără de sfârşit.

        Ar trebui să ne gândim la viitor şi la ce se va întâmpla copiilor noştri şi la viaţa ce o vor duce ei pe această planetă care se destramă datorită neglijenţei noastre…. iar dacă ne vom gândi mai bine ne vom da seama cât de nocivă este viaţa noastră pentru natură, viaţa pe care o consideram foarte bună şi îndestulătoare şi de multe ori o consideram şi foarte sănătoasă. Din păcate suntem dezinteresaţi de tot ce ne înconjoară şi nu iubim tot ce trebuie păstrat cu sfinţenie şi tot ce este frumos….de aceea ştergem de fiecare dată cu buretele uitării tabla omenirii pe care este scris un singur cuvânt: natura.

       Poate că într-o zi omenirea se va trezi la realitate şi va uita grijile neimportante ale acestei vieţi. Poate că într-o zi se vor opri toate aceste fabrici, uzine, maşini şi poate dacă vom face toate acestea şi ne vom schimba modul se a trăi, oamenii vor fi mai buni, mai fericiţi şi în special mai grijulii cu tot ce îi înconjoară. Sper că ziua aceea să vină foarte curând, căci nu se ştie cât va mai rezista biata natură, care este atacată de oameni din ce în ce mai mult, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Noi putem doar spera în venirea acelei zile şi putem visa la ea în fiecare moment. Omenirea spera în adâncul sufletului ei un singur lucru: „Dacă acea zi va veni, sperăm că nu va fi prea târziu şi ne încredem în natură că nu ne va lăsa, iar atunci când ne vom trezi la realitate ea să nu îşi fi dat ultima lacrimă de despărţire, ultima clipă de regrete, ultima adiere a lumii….

Poveste marină

POVESTE MARINĂ

Eram cu prieteni,

desenam cu degetul pe masa udă o ancoră.

Voiam să opresc vaporul viselor mele nebune

Şi să-l vindec de surdina coşmarurilor...

Am mângâiat cu palma ancora şi am desenat un soare

Care să mă călăuzescă când îmi va fi greu

Şi care să-nsenineze calea vasului meu

În ceasul în care va veni apriga furtună...

Voiam să şterg urmele de sare de pe masa udă

Poate numai aşa mai îndulceam cu mierea timpului

Visele care îmi inundau fiece clipă,

Vise care aveau pecetea lor nebună, tainică.

Şi am tot desenat pe acea masă udă

Şi iar o ştergeam şi iar desenam,

Eu eram valul rece şi mânios

Ce şterge urmele sărate ale mării.

Mi-am privit prietenii cu care stăteam la masă

Şi le-am dedicat un frumos vapor pe masa udă,

Vapor care să le poată curma suferinţa

La vreme rea şi plină de furtună.

Am închis ochii şi mi-am imaginat abisul nesfârşit

Abis al viselor marine, neterminat şi neînchipuit,

Iar la sfârşitul său, privind mai adânc, am văzut

Vasul batrân de zile şi vechi de multe începuturi,

Iar dintr-o dată mi-am aţintit ochii

Pe singurul lucru impresionant ce l-am zărit,

Povestea neamului, visul poporului meu din surdină

Visul marinarului care ţine cu putere parâma corabiei

Pentru a nu cădea în singura lui amantă,

Uneori calda, alteori spumoasa, mare...

Dar, întorcându-mă din nou către prietenii mei

Şi povestindu-le abisul mărilor neasemuit,

Le-am desenat pe masa udă o parâmă

De care se ţinea marinarul din abisul nesfârşit.

M-am întors către perete pentru o secundă,

Iar apoi către prietenii mei, cu un uşor suspin,

Şi le-am zis că acolo ne este sfârşitul sfârşitului, cumplitul.

Am surâs apoi şi le-am spus cu drag că tot ce au aflat de la mine

A fost doar... o simplă poveste marină....

Man Graţian

Clasa A-VIII-A C

Povestea unui cititor...

Povestea unui cititor

Este vară…Soarele străpungea geamurile groase ale şcolii, aşternând pe chipurile elevilor o perdea de lumină, făcându-le să pară ca de ceară. Ultimele zile de şcoală, pentru Bob, păreau şi mai plictisitoare sub căldura sufocantă a lunii iunie.

Din ultima bancă, băiatul putea dormi, neobservat de nimeni…Trecea testele uşor, având lângă el, în spatele clasei, hărţile de geografie, formule de matematică, fizică şi chimie şi descrieri bine alcătuite pentru ora de limba română.

Pe scurt, Bob era un elev leneş, neobservat de nimeni, fără planuri de viitor şi mai ales, fără dorinţa de a progresa.

Într-una din zilele în care băiatul, având ultima oră sport şi please acasă, ceva neobişnuit se întâmplase. Pe cerul senin, de un albastru foarte aprins, luminat de razele înăbuşitoare a soarelui, se ivi brusc o grămadă mare de nori întunecaţi, ce prevesteau o puternică ploaie. Din nefericire, era una din zilele în care Bob visa neîncetat, zi în care puteai să-l loveşti cu o ghindă în faţă fără măcar să-ţi arunce o privire plină de reproş.

Acesta îşi continuă drumul agale, ignorând tunetul şi primii stropi ai ploii. Însă, după următorii trei paşi, Bob îşi ridică privirea şi aproape imediat o luă la goană de-a lungul străzii.

Văzând treptele bibliotecii din apropiere, îşi scimbă direcţia, îndreptându-se spre ele. Se urcă şi se opri în faţa uşii, acum fiind ferit de ploaie. Se gândea că, fiind o ploaie de vară, scurtă şi imprevizibilă, va putea pleca în curând acasă.

Bibliotecara, cunoscându-l şi ştiind că Bob nu mai pusese niciodată piciorul într-o bibliotecă se îndreptă spre ieşire. Deschise uşa şi-l văzu pe băiat stand sub copertină, zgribulit de frig, cu părul ciufulit şi complet ud. Ţâfnoasă, îi spune:

-         Aici nu este popas de călătorie. Intri în bibliotecă sau pleci acasă.

Arucându-i o privire furioasă, Bob intră, pentru prima dată, în bibliotecă. Îl

fascina faptul că cineva putea să deţină atîtea cărţi. Nelăsând să se vadă asta, plecă mormăind în cel mai îndepărtat colţ al încăperii, ascuzându-se de ochii bănuitori ai bibliotecarei.

Se aşeză la o măsuţă lângă geam, pe un fotoliu ce părea foarte comod. Nici bine nu atinse cu spatele textura fină a fotoliului, că tresări brusc, aproape ţipând, depărtându-se cu vreo trei paşi de locul unde stătuse…Se aşezase pe o carte. O luă cu două degete, cu o urmă de dezgust pe faţă şi o aruncă pe masa dinaintea lui. Apoi verifică dintr-o privire dacă fotoliul era gol şi confirmându-şi, se aruncă în el.

Bob privi spre geam…Începea să se întunece şi ploaia nu se opri încă. Privi, deznădăzduit în jur…Totul părea banal şi plictisitor, fiind înconjurat numai de cărţi. Nu găsea nimic interesant de făcut, când ceva îi atrase atenţia. Se îndreptă în scaun şi privi cartea pe care tocmai o aruncase pe masă. Cu coperţile lucioase, albastre şi cu un scris drept, auriu, Bob citi titlul cărţii : “ Bob Summers “. Uimit că numele lui apărea pe coperta unei cărţi, o ridică grăbit şi o deschise… Nimic… Sute de pagini goale…Întorcând la prima pagină, observă că era scrisă o dată, cu cifre aurii : 06 iunie. Nimic mai mult. Cartea era nefolositoare. Bob îşi mai privi câteva secunde numele şi apoi aruncă din nou cartea pe masă…

Ploaia răsuna în geamul bibliotecii precum mai multe clopote scuturate deodată. În tonul simfoniei de afară, Bob adormi…

Se trezi obosit pe fotoliul din bibliotecă. Toată lumea părea să fi plecat…Bob rămase singur. Ploaia se opri. Băiatul se pregăti să plece când auzi nişte cuvinte şoptite:

-         Deschide-mă ! Deschide-mă !

Vocea părea că vine din cartea cu coperţi albastre…Bob se apropie de ea şi o

deschide…

-         Priveşte-mă ! Priveşte-mă !, se auzi din nou glasul şoptit.

,, Ce să privesc ?” îşi spuse băiatul în sinea lui. Apoi, observă în mijlocul primei

pagini un punctuleţ minuscul.

-         Mai aproape ! Mai aproape ! şopti din nou vocea.

Bob apropia cartea de ochi, până când aceasta ajunsese la numai un centimetru de

faţa băiatului.

Dintr-odată se simţi tras în direcţia punctului. Cădea în gol…În lateral nu putea să vadă nimic…Doar un imens ocean alb. Nu putea distinge dacă erau corpuri în jur…Se apropia din ce în ce mai tare de minusculul punct. Pe măsură ce cădea, punctul prindea formă…După câteva minute, Bob ateriză lin pe porţiunea, ce acum câteva ore, abia fusese observată.

Privi în jur. Un imens orizont alb. Nu se putea observa nimic în apropiere. Privi în sus şi, uimit, observă, în depărtare tavanul bibliotecii. În dreapta băiatului, se putea vedea scris cu litere uriaşe, aurii : “ Bob Summers “. În jurul acestui titlu se învârtea, plutind, afirmaţiile: “ Fără viitor” , “ Fără ambiţii”, “ Fără vise”, “ Nimic de făcut”, “ 06 iunie: nimic de comentat”.

Bob încercă să părăsească porţiunea ce fusese odată un punct, însă în momentul în care păşi pe marea albă, se simţi tras în sus…Tavanul bibliotecii se apropia din ce în ce mai mult…După două minute, era din nou în bibliotecă, întins pe jos, gemând de durere.

-         Bob ! Bob ! se auzi un glas. Trezeşte-te !

Băiatul deschise ochii. Bibliotecara îl privea îngrijorată.

-         Băiete, eşti bine ? Trebuie să fi avut un coşmar pe cinste, mai spuse ea.

Acesta aproba din cap, încă  înspăimântat de cele petrecute…se ridică şi ieşi din

bibliotecă pentru a pleca acasă, ţinând în mână misterioasa carte albastră.

            Cum intră în camera lui, se aruncă în pat, lăsând cartea pe birou şi se culcă.

Peste 60 de ani, în acelaşi pat dormea un bătrânel, cu o figură respectabilă şi cu o expresie fericită pe faţă. Pe peretele care, cândva fusese gol, acum stăteau mândre, la loc de cinste, diplomele: “ Savantul anului”, “ Premiul I – concurs Timp şi Spaţiu “, “ Invenţia deceniului” . În rafturile care odată susţineau dulciuri şi maşinuţe, acum priveau cu fală trofeele, medaliile şi premiile cu care era brodată camera.

            Pe biroul unde odată, zăcea o carte goală, acum stătea deschisă la prima pagină, o carte scrisă în întregime, chiar şi pe coperţi, cu un scris mărunt, adunat şi cu litere argintii.

            Bătrânelul se trezi, se aşeză în scaunul de la birou şi citi prima notaţie din carte: “ 06 iunie – întâlnirea destinului “.

            Apoi o închise mândru, cu ochii în lacrimi, privindu-i coperţile, încă lucioase după atâta timp şi titlul argintiu, scris mare :

 “ BOB  SUMMERS “

Căletean Alex-a-VII-a E

Poveste fără sfârșit...

POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT...

            Este primăvară... Soarele, ca un rege al văzduhului, îşi trimite soldaţii- „raze” pe pământul moale, acoperit de ghiocei proaspăt apăruţi şi de petece de zăpadă... Iarba, încleştată cu picături de rouă, imprimă un aspect proaspăt câmpiei. Norii începeau să prindă contur în lumina veselă a răsăritului.

            Îndemnat de imaginea magică, mă ridic din iarba deasă şi încep să mă plimb de-a lungul câmpiei .

            Copacii, proaspăt înmuguriţi, alături de florile cu miros îmbietor, alcătuiesc o horă olfactivă, ce te face să o urmezi pretutindeni...

            Mergând din loc în loc, sărind de pe un petec de zăpadă pe altul, ajung în faţa unui mic pârâu. Privesc în jur. Nimic... Doar câmpia întinsă în faţa pădurii...Neputând să trec pârâul, mă întorc dezamăgit, pregătindu-mă să plec înapoi acasă, când mi se păru că văd ceva sclipind din pădure.

Mă apropii nesigur de primul copac ce îmi ieşi în cale şi mă ascund după el. Speriat, scot capul de după trunchiul gros al copacului şi privesc în adâncul pădurii. Se văzu din nou acea sclipire...

Hotărât să o urmez, dar totuşi, încă speriat, mă ascund după fiecare copac, tot mai adânc în pădure. După jumătate de oră de mers, ajung într-o poieniţă întunecoasă. Aceasta era înconjurată de treisprezece stejari, mai înalţi decât toţi copacii din pădure, iar în mijlocul ei se afla cel mai gros copac văzut de mine până atunci.

Privesc în jur... Nici urmă de misterioasă sclipire. Neştiind ce să fac, mă apropii de copacul din centrul poieniţei şi îl înconjor. Părea că are sculptat la baza trunchiului o uşă ce se întindea până aproape de coroana copacului.

Fără speranţă, privesc înapoi. Oare cum mă mai puteam întoarce acasă? Pe drumul pe care venisem nu se mai vedea decât întunecimea singurătăţii pe care trebuia să o îndur.

Sprijinit de uşa sculptată, mă credeam fără scăpare, prins în pădure pe veci, când deodată mă trezii căzând în gol... Scoţând un geamăt înăbuşit de uimire şi disperare, privesc în sus. Era uşa sculptată... Se deschise... Uitându-mă în jos, speriat, nu puteam să desluşesc nimic din acea beznă densă. Aşteptam în orice moment impactul cu pământul.

Deodată, o lumină puternică se ivi, undeva sub mine... Mă apropiam din ce în ce mai tare de ea.... Închisei ochii descurajat. Lovitura nu veni... Aterizai uşor în faţa unei uşi deschise. În spatele meu era întuneric, însă cănd am trecut prin ea, totul se lumină... Ieşisem dintr-un copac la fel de gros ca cel din poieniţă.

Odată ajuns acolo, parcă întreaga pădure explodă de viaţă: ursul ieşi din bârlog să mă îmbrăţişeze, rândunicile făceau cercuri deasupra capului meu, veveriţele aruncau cu flori cântăreţe în toate părţile, iar ghioceii dansau cu lalelele şi garoafele în văzul mugurilor.

Nedumerit, întreb:

-         Unde mă aflu?

-    La fiecare treisprezece primăveri, timp de treisprezece zile, apare poieniţa prin care ai venit. spuse dintr-un colţ, cerbul.

- Dacă poieniţa nu e deschisă de nimeni, atunci noi rămânem aici. Se auzi glăsuind o veveriţă.

-  Apoi trebuie să aşteptăm încă treisprezece ani pentru a reapărea poieniţa. zise pe un ton plângăreţ, vulpea.

Atunci, cerbul îşi îndreptă ferm coarnele şi spuse hotărât:

- De această dată vom plecs cu toţii de aici. Avem la dispoziţie aceste treisprezece zile… însă avem nevoie de ajutorul tău.

            Toată lumea se uită apoi la mine, iar eu neputând refuza, mă întorc spre copac. Intrasem pe uşă chiar în momentul când două veveriţe, o vulpe şi un urs se înghesuiră să vină alături de mine.

            Mă simţeam foarte îndesat în colţul unde mă aşezasem. Deodată începusem să urcăm în zbor, de parcă am fi propulsaţi de jos.

            După ceva timp ajungem în poieniţa de sus. Fără să îmi spună nimic, animaele plecară în adâncul pădurii, în direcţii opuse.

            De-a lungul a treisprezece zile, mă duceam de fiecare dată în poieniţa mică şi aduceam cu mine animale uşurate să vadă din nou ceea ce numeau demult, „acasă”. În cea de-a treisprezecea zi mai erau încă multe animale de transportat.

            Cu câteva minute înainte de ora treisprezece, intram pentru ultima dată în copac, alături de cerb.

            În câteva minute eram aproape de ieşire, când se făcu ora treisprezece. Încă puteam să văd luminiţa de la capătul celălalt… Puteam să văd ieşirea. Fără să scoată un sunet, cerbul se îndepărtă, exact în momentul când uşa se închise, lăsându-ne în beznă totală. O secvenţă mai târziu nu mai vedea şi nu mai auzeam nimic. Leşinasem…

            Mă trezesc în poieniţa de sus… Eram teafăr. Privind în jur, mă opresc uimit în locul unde trebuia să se afle copacul cel gros. Era gol. Copacul dispăruse la fel ca şi cei treisprezece stejari înalţi.

            Mă întorc acasă foarte nedumerit. Acum ştiam drumul aşa de bine! Dar cum am ajuns înapoi în poieniţă? Cerbul era bine, sau a rămas între cele două poieniţe, în întuneric deplin? Dacă într-adevăr aşa s-a întâmplat, trebuia să aştept încă treisprezece ani ca să-l pot salva?

            Aceste întrebări nu aveau răspuns, şi ca să mă pot lămuri aveam de aşteptat mult timp. Eu o consideram o poveste fără sfârşit…    

Căletean Alex- a-VII-a E

MICUL PRINŢ

Micul prinț

     Aș vrea să încep prin a vă lămurii cu un singur lucru, aceasta nu este o compunere care se raportează doar la ideile și părerile mele ci și la parerile celor din jur despre această carte și mai ales părerile onoraților membrii ai cercului de lectură.

      Deci voi începe acest „interviu” al părerilor referitoare la această carte impresionantă. Încă de la început ni se face cunoscută amploarea și finețea cu care autorul tratează acestă poveste, dedicată unui „om mare care cândva a fost un om mic”. Copii pot înțelege mai bine acestă carte după cum am observat din părerile celorlalți deoarece micul prinț se raportează la lumea tainică și blajină a copilului, deci prin urmare numai un copil poate înțelege cel mai bine mesajul micului prinț. Întâmplările prezente în carte arată și părerile dar și nemulțumirile unui „om mic”.

      Micul prinț, care este cel mai important personaj al operei și de altfel centrul acțiunii este un simplu călător prin spațiu dacă stăm să privim caracterul său de la început, dar pe parcurs ne vom da seama că este un om minunat și foarte cult. Acest om mic are calități deosebite și se pare că setea lui de cunoaștere este nemapomenită. Cititorii cercului de lectură au dezvăluit aceleași calități dominante la micul prinț și anume: blândețea cu care tratează orice lucru care îl înconjoară dar și mintea fragedă de copil sau mai bine zis copilăroșenia care este prezentă mereu ca o calitate a lui deoarece numai un copil cu sufletul curat poate să vorbească cu plantele și cu animalele ca și cu o persoană obișnuită. Micul prinț dă dovadă că este o persoană deși în floarea vârstei, foarte inteligentă deoarece poate comunica liber cu oricine având un comportament și o capacitate de a gândi lucrurile ca un om mare.

      Dacă stăm să privim mai bine acest minunat personaj observăm că micul prinț este un personaj foarte bine ales pentru a întruchipa blândețea și blajinitatea dar mai mult de atât, el este un personaj care vede lucrurile dincolo de aparențe iar acest lucru l-am argumentat la cercul de lectură găsind împreună cel mai potrivit citat sau secvență care să arate asta. Și ghiciți ce secvență am găsit după atente documentări! Era chiar secvența de început când acest minunat „om mare” îi ceruse prietenului său de pe pământ să-i deseneze o oaie, ca într-un final micul prinț să accepte lada în care era oaia sa, ladă pe care o îndrăgea foarte mult deoarece era mică și oaia nu ocupa mult loc, deoarece „la el acasă totul este foarte mic”.

      Sentimentalismul este o calitate puternic evidențiată de către autor deoarece prințul se atașează foarte mult de lucrurile și persoanele ce îl înconjoară, ca dovadă floarea sa pe care o îndrăgea atât de mult și față de care avea niște sentimente foarte profunde. Prințul este o persoană foarte greu detașabilă deoarece se leagă sufletește de persoanele de lângă el arătându-și pe față caracterul său sensibil.

      Este inteligent deoarece nu uită nimic, mai ales întrebările ce le adresează cuiva și este foarte insistent atunci când pune o întrebare și nu primește răspuns, vrând să afle răspunsurile exacte la orice întrebare.

      Părerea mea este că această carte este potrivită tuturor vârstelor dar în special copiilor în floarea vârstei deoarece, după cum am mai spus, copii pot înțelege cel mai bine mesajul acestei cărți minunate.Toți cititorii acestei cărți sunt sigur că au în vedere, ca aspect principal calitățile minunate ale unui om mic precum micul prinț. Această carte este foarte ușor de judecat după copertă, dar dacă vom cuteza să intrăm în lumea ei sunt sigur că ne vom înșela și sunt sigur că vom fi foarte impresionați de gingășia și blândețea acestui personaj.

MAN GRAŢIAN

CLASA A-VIII-A C

Nevăzutul şi misterele astrelor

Nevăzutul şi misterele astrelor

Pe când mă plimbam visătoare pe afară mă uitam spre cerul de azur şi încercam să-mi dau seama ce mistere ascunde.

Şi deodată văd în iarbă un chip ce se ascunde printre frunze. Mă uit cu atenţie şi observ că e un băieţel cu părul de aur şi ochii de smarald îmbrăcat cu o mantie de cristal iar pe cap avea o coroană de flori din vişinul din spatele casei.Apoi mă apuc să-l întreb:

-         -Cine eşti tu?

Atunci o voce lină îmi răspunse:

-         -Eu, sunt micul prinţ?

Apoi am văzut o lacrimă pe obrazul lui şi întreb:

-         -De ce plângi?

-         -Floarea mea! Am lăsat-o singură pe planetă şi cine ştie ce primejdii o păzeşte!!!

Atunci am observat că micuţul are un suflet mare şi chiar ţine la cei apropiaţi. Simţeam că trebuie să-l consolez aşa că l-am dus în inima livezii, pe o pajişte plină de floricele de curcubeu.Tocmai atunci trecu pe lângă noi o adiere plăpândă ce parcă îi curăţă sufletul de rele de gănduri triste.

-         Adierea  asta vine de la florea mea.

Atunci auzisem şi eu parcă o voce subţire ce-i şoptea:

-         -Eu , floarea ta am trimis acest mesaj prin aripile vântului să îşi pot spune că sunt bine şi mi-e tare dor de tine.

Deodată micului prinţ i se lumină chipul.

-       -  A fost floarea mea ! floarea mea!

-         -Este bine !floarea ta e foarte bine ! ai încredere în ea!

-      -   Am încredere! Am !am!

-         Ea mereu m-a susţinut . de acolo de unde vin eu ea este unică. Nu sunt petale mai fine ca ale ei şi nici voce mai firavă.  Dacă sunt aşa fericit.... ca mine acum ai fi în stare să furi şi luna de pe cer. Dar dacă o fur atunci cine va fi fermecătorul bol de cristal ce te veghează noapte de noapte? Cine-ţi va mai lumina calea în întuneric?

-        - Floarea ta, am răspuns eu!

-         -Ai dreptate! Floarea mea e în stare să facă orice! E minunată!

-         -Mă bucur că ai învăţat să ai încredere în ea!

-         -Da! Dacă soarele nu ar mai străluci ea mi-ar îndeplini visele şi tot ea ar fi cea mai strălucitoare stea nu doar în i-nima mea ci şi pentru toată lumea! Mereu e salvatoarea mea.

-         -Dar de acolo de aunde vi tu ce mistere sunt?

-         -Sunt o grămadă de mistere!soarele le ascunde căci unele mistere trebuie să rămână aşa.

-         -Dar spune-mi! Te rog!toată viaţa mea am vrut să aflu ce mistere ascund astrele!pentru că de ce e acolo nu pot să am şi eu parte aici! Lasă+mă să am parte de ele măcar prin vise şi gânduri ce apar la mine în minte! -Simt că nu pot trăi fără să ştiu!

-        - Bine , dar să nu mai spui. Te rog!

-         -Ai încredere în mine !din ce e făcută luna din caşcaval sau din biscuiţi?

-        - Luna nu e făcută din materiale, ci din puritate de plină şi din dorinţe strălucitoare.

-         -Nimeni nu ştie adevărul toţi oamenii mari spun că e facută din pitre şi roci dar ei nu au în minte adevărata valoare a lunii: puritatea şi speranţa ci doar rocile de pe ea.dar soarele din ce e făcut?

-         Din aurul vieţii şi  creativitate sclipitoare.

-         -Da! Nu la fel cum zic oamenii mari că din explozii! Dar stelele căzătoare de unde vin_

-         -Vin dintr-un loc magic , vin din globul plin cu creativitate şi dorinţe! Vin de la noi , copiii!

Acest răspun ma impresionat şi repezită am întrebat:

-         -Cum adică?

-         -Noi copiii avem creativitate şi cu aceasta formăm dorinţele iar datorită dorinţelor se formează stelele căzătoare că doar dacă nu ar fi dorinţe ele nu ar exista, ar fi doar aur care nu străluceşte fără valoare! Deci dacă noi nu am mai visa la dorinţe atunci luminile se vor stinge! Acum sper să-şi dea seama şi oamenii m,ari de luciul creativităţii! Acum trebuie să plec...

Şi ultimele cuvinte înainte să nu-l mai văd au fost:

-         Nu lăsa stelele să se stingă! Doreşteţi şi visează şi vei vedea că dorinţele ţi se vor îndeplini! Adio...!

Iar eu spun cu lacrimi în ochi :
-Adio...şi ma refugiezi într-un loc unde simt un sentiment de tristeţe

Cotuna Maria
Clasa a-v-a D