joi, 21 aprilie 2011

Poveste fără sfârșit...


POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT...



            Este primăvară... Soarele, ca un rege al văzduhului, îşi trimite soldaţii- „raze” pe pământul moale, acoperit de ghiocei proaspăt apăruţi şi de petece de zăpadă... Iarba, încleştată cu picături de rouă, imprimă un aspect proaspăt câmpiei. Norii începeau să prindă contur în lumina veselă a răsăritului.
            Îndemnat de imaginea magică, mă ridic din iarba deasă şi încep să mă plimb de-a lungul câmpiei .
            Copacii, proaspăt înmuguriţi, alături de florile cu miros îmbietor, alcătuiesc o horă olfactivă, ce te face să o urmezi pretutindeni...
            Mergând din loc în loc, sărind de pe un petec de zăpadă pe altul, ajung în faţa unui mic pârâu. Privesc în jur. Nimic... Doar câmpia întinsă în faţa pădurii...Neputând să trec pârâul, mă întorc dezamăgit, pregătindu-mă să plec înapoi acasă, când mi se păru că văd ceva sclipind din pădure.
Mă apropii nesigur de primul copac ce îmi ieşi în cale şi mă ascund după el. Speriat, scot capul de după trunchiul gros al copacului şi privesc în adâncul pădurii. Se văzu din nou acea sclipire...
Hotărât să o urmez, dar totuşi, încă speriat, mă ascund după fiecare copac, tot mai adânc în pădure. După jumătate de oră de mers, ajung într-o poieniţă întunecoasă. Aceasta era înconjurată de treisprezece stejari, mai înalţi decât toţi copacii din pădure, iar în mijlocul ei se afla cel mai gros copac văzut de mine până atunci.
Privesc în jur... Nici urmă de misterioasă sclipire. Neştiind ce să fac, mă apropii de copacul din centrul poieniţei şi îl înconjor. Părea că are sculptat la baza trunchiului o uşă ce se întindea până aproape de coroana copacului.
Fără speranţă, privesc înapoi. Oare cum mă mai puteam întoarce acasă? Pe drumul pe care venisem nu se mai vedea decât întunecimea singurătăţii pe care trebuia să o îndur.
Sprijinit de uşa sculptată, mă credeam fără scăpare, prins în pădure pe veci, când deodată mă trezii căzând în gol... Scoţând un geamăt înăbuşit de uimire şi disperare, privesc în sus. Era uşa sculptată... Se deschise... Uitându-mă în jos, speriat, nu puteam să desluşesc nimic din acea beznă densă. Aşteptam în orice moment impactul cu pământul.
Deodată, o lumină puternică se ivi, undeva sub mine... Mă apropiam din ce în ce mai tare de ea.... Închisei ochii descurajat. Lovitura nu veni... Aterizai uşor în faţa unei uşi deschise. În spatele meu era întuneric, însă cănd am trecut prin ea, totul se lumină... Ieşisem dintr-un copac la fel de gros ca cel din poieniţă.
Odată ajuns acolo, parcă întreaga pădure explodă de viaţă: ursul ieşi din bârlog să mă îmbrăţişeze, rândunicile făceau cercuri deasupra capului meu, veveriţele aruncau cu flori cântăreţe în toate părţile, iar ghioceii dansau cu lalelele şi garoafele în văzul mugurilor.
Nedumerit, întreb:
-         Unde mă aflu?
-    La fiecare treisprezece primăveri, timp de treisprezece zile, apare poieniţa prin care ai venit. spuse dintr-un colţ, cerbul.
- Dacă poieniţa nu e deschisă de nimeni, atunci noi rămânem aici. Se auzi glăsuind o veveriţă.
-  Apoi trebuie să aşteptăm încă treisprezece ani pentru a reapărea poieniţa. zise pe un ton plângăreţ, vulpea.
Atunci, cerbul îşi îndreptă ferm coarnele şi spuse hotărât:
- De această dată vom plecs cu toţii de aici. Avem la dispoziţie aceste treisprezece zile… însă avem nevoie de ajutorul tău.
            Toată lumea se uită apoi la mine, iar eu neputând refuza, mă întorc spre copac. Intrasem pe uşă chiar în momentul când două veveriţe, o vulpe şi un urs se înghesuiră să vină alături de mine.
            Mă simţeam foarte îndesat în colţul unde mă aşezasem. Deodată începusem să urcăm în zbor, de parcă am fi propulsaţi de jos.
            După ceva timp ajungem în poieniţa de sus. Fără să îmi spună nimic, animaele plecară în adâncul pădurii, în direcţii opuse.
            De-a lungul a treisprezece zile, mă duceam de fiecare dată în poieniţa mică şi aduceam cu mine animale uşurate să vadă din nou ceea ce numeau demult, „acasă”. În cea de-a treisprezecea zi mai erau încă multe animale de transportat.
            Cu câteva minute înainte de ora treisprezece, intram pentru ultima dată în copac, alături de cerb.
            În câteva minute eram aproape de ieşire, când se făcu ora treisprezece. Încă puteam să văd luminiţa de la capătul celălalt… Puteam să văd ieşirea. Fără să scoată un sunet, cerbul se îndepărtă, exact în momentul când uşa se închise, lăsându-ne în beznă totală. O secvenţă mai târziu nu mai vedea şi nu mai auzeam nimic. Leşinasem…
            Mă trezesc în poieniţa de sus… Eram teafăr. Privind în jur, mă opresc uimit în locul unde trebuia să se afle copacul cel gros. Era gol. Copacul dispăruse la fel ca şi cei treisprezece stejari înalţi.
            Mă întorc acasă foarte nedumerit. Acum ştiam drumul aşa de bine! Dar cum am ajuns înapoi în poieniţă? Cerbul era bine, sau a rămas între cele două poieniţe, în întuneric deplin? Dacă într-adevăr aşa s-a întâmplat, trebuia să aştept încă treisprezece ani ca să-l pot salva?
            Aceste întrebări nu aveau răspuns, şi ca să mă pot lămuri aveam de aşteptat mult timp. Eu o consideram o poveste fără sfârşit…    




Căletean Alex- a-VII-a E

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu