miercuri, 11 mai 2011

Timpul e în călimara mea


   TIMPUL E ÎN CĂLIMARA MEA

Tema: timpul.
Clasa a VIII-a

     Doar timpul poate învălui clipele,
     Pulberea aşternând-o fin peste noi...
     Păstrez mireasma amintirilor veşnice,
     Ce-mi tulbură mintea-ntr-un tainic şuvoi.

     Iar eu scriu cu călimara timpului,
     Pe cărările şterse şi ude ale rândurilor
     Şi mă uit la fantasmele cerului
     Şi îmbrăţişez cu ale mele cuvinte cântul norilor.

     Mă întind pe pieptul cald al câmpului,
     Privesc spre timpul ce se scurge printre pletele lunii
     Şi mai scriu pe pagini şterse, dansurile timpului,
     Care vor să-mbrăţişeze blânda lună, oamenii...

Man Graţian
Clasa A-VIII-A C

Gânduri spre veşnicie....


GÂNDURI SPRE VEŞNICIE


      Ai privit vreodată spre câmpul cel verde al primei zi de primăvară şi ai văzut cum te cheamă stingher? Nu, nu ai putea simţi sau vedea asta niciodată pentru că după cum crezi tu, nu poţi iubi natura. Însă ea iubeşte omul şi încearcă de fiecare dată să îi arate că este vie cu sufletul şi trupul.
      Te-ai uitat vreodată la verdele pătrunzător al unei păduri, sau la inocenţa cu care înfloresc florile primăvara? Ai simţit vreodată foşnetul lin al frunzelor sau atingerea caldă şi suavă a adierilor? Ei bine, toate acestea  sunt trăirile naturii. Ele formează un întreg lanţ al omenirii. Ele ne înconjoară oriunde am fi. Chiar dacă nu avem pădure sau iarbă verde, sau pomi în jur, sau chiar dacă este toamnă sau iarnă, natura tot comunică cu noi prin orice mijloace. Şi nu numai că ea comunică dar ne şi arată că trăieşte indiferent de anotimp şi că nu moare deoarece este ţinută în viaţă de căldura sufletului care se trage din grija ce i-o acordă oamenii. Dar din păcate aceşti oameni sunt tot mai puţini, iar natura caută cu disperare clipele când lumea avea grijă de ea, clipe când toată lumea proteja tot ce ţine de ea şi toate verigile ei.
      Gandiţi-vă cum ar fi să nu mai avem păduri, sau să nu ne mai zâmbească în fiecare dimineaţă acelaşi soare de odinioară, soare care te surprindea cu căldura şi blândeţea sa. Gândiţi-vă cum ar fi să nu mai vedem frumuseţea uriaşilor orizontului sau profunzimea apei. Acestea sunt lucruri care ne înconjoară, iar noi le credem nesemnificative, dar ni se dovedeşte că nu e aşa deoarece ar fi groaznică viaţa fără ele şi dacă ne gândim mai bine chiar imposiblă deoarece nu ne dăm seama că suntem indispensabili de orice lucru mic ce ne înconjoară zi cu zi.
       Trebuie să protejăm natura fără de care nu putem trăi, dar fiinţa umană nu o face ci dimpotrivă o distruge fără remuşcări tot mai mult pe zi ce trece. În fiecare dimineaţă ar trebui să ne punem în minte că este o nouă zi în care trebuie să oprim poluarea şi să protejam cât mai mult frumuseţea naturii, deoarece natura ne-a oferit de secole numai amintiri şi peisaje frumoase prin spectaculuozitate şi măreţie şi acest fapt se face dovedit pe zi ce trece tot mai mult.
        Fiecare atingerea a soarelui, sau fiecare adiere caldă a vântului ar trebui să ne dea un motiv în plus să ne gândim mai mult la ceea ce ne înconjoară şi ar trebui să ne facă să schimbăm ceva în viaţa noastră, să vrem să încălzim sufletul tot mai rece al naturii. Trebuie să ne gândim că timpul este trecător şi nu se opreşte din goana lui nebună prin universul viselor şi al oamenilor. Putem ajuta natura şi poate dacă o vom face, ea ne va dezvălui tainele ascunse ale sufletului ei, taine care nu vor fi desluşite niciodată dacă ea va pieri din vieţile noastre... Iar dacă natura va pieri vreodată, noi, oamenii de rând, nu vom mai exist ape acest pământ care va ajunge să fie praful stelelor nemărginite ale imensului univers fără de sfârşit.
        Ar trebui să ne gândim la viitor şi la ce se va întâmpla copiilor noştri şi la viaţa ce o vor duce ei pe această planetă care se destramă datorită neglijenţei noastre…. iar dacă ne vom gândi mai bine ne vom da seama cât de nocivă este viaţa noastră pentru natură, viaţa pe care o consideram foarte bună şi îndestulătoare şi de multe ori o consideram şi foarte sănătoasă. Din păcate suntem dezinteresaţi de tot ce ne înconjoară şi nu iubim tot ce trebuie păstrat cu sfinţenie şi tot ce este frumos….de aceea ştergem de fiecare dată cu buretele uitării tabla omenirii pe care este scris un singur cuvânt: natura.
       Poate că într-o zi omenirea se va trezi la realitate şi va uita grijile neimportante ale acestei vieţi. Poate că într-o zi se vor opri toate aceste fabrici, uzine, maşini şi poate dacă vom face toate acestea şi ne vom schimba modul se a trăi, oamenii vor fi mai buni, mai fericiţi şi în special mai grijulii cu tot ce îi înconjoară. Sper că ziua aceea să vină foarte curând, căci nu se ştie cât va mai rezista biata natură, care este atacată de oameni din ce în ce mai mult, cu ştiinţă sau cu neştiinţă. Noi putem doar spera în venirea acelei zile şi putem visa la ea în fiecare moment. Omenirea spera în adâncul sufletului ei un singur lucru: „Dacă acea zi va veni, sperăm că nu va fi prea târziu şi ne încredem în natură că nu ne va lăsa, iar atunci când ne vom trezi la realitate ea să nu îşi fi dat ultima lacrimă de despărţire, ultima clipă de regrete, ultima adiere a lumii….

Poveste marină


POVESTE MARINĂ

Eram cu prieteni,
desenam cu degetul pe masa udă o ancoră.
Voiam să opresc vaporul viselor mele nebune
Şi să-l vindec de surdina coşmarurilor...
Am mângâiat cu palma ancora şi am desenat un soare
Care să mă călăuzescă când îmi va fi greu
Şi care să-nsenineze calea vasului meu
În ceasul în care va veni apriga furtună...

Voiam să şterg urmele de sare de pe masa udă
Poate numai aşa mai îndulceam cu mierea timpului
Visele care îmi inundau fiece clipă,
Vise care aveau pecetea lor nebună, tainică.
Şi am tot desenat pe acea masă udă
Şi iar o ştergeam şi iar desenam,
Eu eram valul rece şi mânios
Ce şterge urmele sărate ale mării.
Mi-am privit prietenii cu care stăteam la masă
Şi le-am dedicat un frumos vapor pe masa udă,
Vapor care să le poată curma suferinţa
La vreme rea şi plină de furtună.

Am închis ochii şi mi-am imaginat abisul nesfârşit
Abis al viselor marine, neterminat şi neînchipuit,
Iar la sfârşitul său, privind mai adânc, am văzut
Vasul batrân de zile şi vechi de multe începuturi,
Iar dintr-o dată mi-am aţintit ochii
Pe singurul lucru impresionant ce l-am zărit,
Povestea neamului, visul poporului meu din surdină
Visul marinarului care ţine cu putere parâma corabiei
Pentru a nu cădea în singura lui amantă,
Uneori calda, alteori spumoasa, mare...

Dar, întorcându-mă din nou către prietenii mei
Şi povestindu-le abisul mărilor neasemuit,
Le-am desenat pe masa udă o parâmă
De care se ţinea marinarul din abisul nesfârşit.
M-am întors către perete pentru o secundă,
Iar apoi către prietenii mei, cu un uşor suspin,
Şi le-am zis că acolo ne este sfârşitul sfârşitului, cumplitul.
Am surâs apoi şi le-am spus cu drag că tot ce au aflat de la mine
A fost doar... o simplă poveste marină....

Man Graţian
Clasa A-VIII-A C